Fără titlu- conținutul articolului vorbește de la sine

Natura noastră este dependentă. Luăm viață dintr-o altă viață, iar acest lucru nu poate fi negat. Sau poate fi, dar la ce bun? Când tot ceea ce facem apoi, în disperarea de a deveni exact opusul, este să tânjim după sentimentul apartenenței?

Dar de ce încercăm să devenim opusul? O să întrebe câțiva dintre voi probabil. Pentru a proteja egoismul unei societăți care nu poate și nici nu ar ști să facă față adevărului. Semne sunt și vor fi. Majoritatea avem momente în care ne simțim outsideri. Momente în care nu ne regăsim. Momente în care trăim senzația dureroasă de inadecvare. Acestea sunt semne clare că ceva nu merge, ceva nu funcționează. Și motivul pentru care se întâmplă este exact această luptă împotriva curentului.

Natura noastră este dependentă. Ne naștem dintr-o mamă și dintr-un tată. Nu ne dăm naștere singuri. În primii ani de viață avem efectiv nevoie de ajutor pentru a ne hrăni, spăla, pentru a învăța să mergem, să vorbim, să reacționăm.

Apoi avem nevoie de interacțiune. Avem nevoie de alți copii. Avem nevoie de suflete cărora să ne putem arăta. Avem nevoie de prieteni. Avem nevoie de împlinirea în iubire, de o familie nouă, de sens în comunitate. Iar mai târziu, poate, avem nevoie să transmitem, să dăm mai departe înainte de a pleca mai departe.

Deci, natura noastră este dependentă. Acesta este un dat al omului, e benefică, e sănătoasă, e ceea ce numim normalitate.

Dar alegem de multe ori să nu o alegem. Și atunci intervine cealaltă dependență. Sora ei vitregă, urâtă și rea, ca fata cea mare din povești. Nu are importanță cum se manifestă. Putem fi dependenți de alcool, de droguri sau de suferință. Putem fi dependenți de tutun sau de oameni nepotriviți. Putem fi dependeți de muncă sau de plictiseala în spatele căreia se ascund subtil lenea și victimizarea. Nu are importanță pentru că tot dependenți suntem.

De ce? Pentru că nu ne acceptăm propria natură, propriile limite și nevoi, pentru că ne credem mai mult decât suntem, pentru că avem un gol de care suntem singurii vinovați, pentru că vrem mai mult mereu, pentru că nu știm să ne oprim și să ne ascultăm, pentru că suntem disperați după validare, și în frenezia de a fi iubiți și acceptați, uităm să ne iubim și să ne acceptăm, pentru că dorim atât de mult să facem pe plac altora încât uităm să ne facem pe plac nouă.

Nu, nu, nu este primul tip de egoism. Cel de la începutul acestui articol. Este un al doilea. Cel bun și cel  productiv, care dacă ar fi predat peste tot, nici nu ar mai exista dependența cea rea, pentru că de la bine nu fuge nimeni și nici nu am mai avea ce gol să umplem.

Natura noastră este dependentă. Încercarea noastră de a nu fi ceea ce suntem o activează mereu pe cealaltă. Și nu scapă nimeni până nu acceptă un adevăr atât de simplu., dar atât de greu de acceptat.

https://www.facebook.com/romaniapentruviata/