Eram, cred, prin anul doi de facultate, când am avut cursuri de limbă franceză cu dumneaei. Nu-mi mai amintesc aproape nimic din felul în care arăta, doar că era destul de slabă și tunsă scurt. Îmi amintesc însă tonul vocii, o voce apăsată, o voce de om sigur pe el, la fel cum îmi amintesc privirea intimidantă, perseverentă în a descoperi adevărul despre omul care îi stătea înainte. Nu mi-a plăcut. Nu înțelegeam de ce. Pur și simplu am respins-o din start, fără niciun motiv aparent. Nu mă simțeam bine, eram într-o perioadă proastă. Nu mă găseam și nu-mi găseam locul. Nu înțelegeam de ce sunt acolo, care este sensul și la ce o să mă ajute. Nu aveam răbdare. Uneori, nici acum nu am. Și lupt cu mine în fiecare zi să am puțină sau… mai multă. Nu învățasem sau oricum nu atât cât ar fi trebuit ca să trec măcar. Știam asta și totuși m-am dus așa…fără să știu aproape nimic, tratând lucrurile cu o lejeritate pe care doar inconștiența vârstei și a lipsei de experiență o pot explica. A fost pentru prima și ultima dată pentru că ceea ce mi s-a întâmplat în timpul examenului a rămas cu mine și în ziua de azi când am decis să povestesc și altora despre asta. Era un examen oral. Mi-au picat doua subiecte pe care le-am tratat nu doar cu superficialitate, ci spre rușinea mea, cu o aroganță nejustificată. Întrebările doamnei profesor au fost percepute nu ca ajutor ci ca atac, ca agresivitate, ca umilire. Am răbufnit. I-am spus cele mai dureroase și nedrepte cuvinte, i-am spus pe scurt că este un nimeni și că nu voi avea niciodată nevoie de ceea ce predă. A tăcut atunci în examen. Am picat evident. Nu din cauza asta, ci din cauză că venisem cu adevărat nepregătită. M-a căutat după doua zile, m-a luat în cabinet. Cuvintele mele nu mi-au rămas în minte, cuvintele dumneaei însă nu le-am uitat nici acum după șaisprezece ani : ’’Dacă acum crezi că prin ceea ce treci pare să nu se mai termine, crede-mă, este doar o stare care va trece. Orice are o soluție și vei reuși să depășești orice te macină acum. Îți spun ce m-a salvat pe mine când treceam prin ce treci tu acum: munca. Lucrează, ia-ți gândul de la tot și totul se va așeza. Îți promit asta. Ia numărul acesta  de telefon. Este cea mai bună asistentă a mea. Vei lucra cu ea pentru acest examen pe care trebuie să-l iei, după calculele mele, cu o notă între 8 și 9.’’ Am luat 10.

Am rămas datoare elevilor mei  cu un răspuns la întrebarea ‘’care este cea mai mare temere a ta?’’. Am povestit toate acestea ca răspuns: cea mai mare temere a mea este să nu cumva să nu iau mai puțin de zece, adică să nu dezamăgesc  și să nu fiu nedreaptă cu oamenii care m-au ajutat în viață și care mă ajută și care mă vor ajuta… mereu mai ales atunci când merit cel mai puțin.