Inimi cicatrizate- Max Blecher

Blecher, Max, Inimi cicatrizate, editura Minerva, București, 1970

Cartea începe abrupt cu imaginea personajului principal, Emanuel, student la Chimie, aflat într-un spital, pentru un control, aparent, de rutină. Pe parcurs însă, cititorul realizează că diagnosticul este efectul unor îndelungi dureri de spate. Doctorul Bertrand descoperă un abces pe unul din oase, abces pe care o să-l și opereze. După această scurtă și dureroasă intervenție, Emanuel este sfătuit să plece într-o stațiune ce deține un sanatoriu pentru bolnavi de oase. Luându-și la revedere de la gazdă și de la iubita sa , Colette, cu care are o relație  mai degrabă superficială, bazată mai mult pe senzualitate, Emanuel, însoțit de tatăl său, pornește spre Berk.

Urmează o descriere a lumii bolnavilor, într-un loc izolat în care însă viața merge înainte, într-o normalitate și o banalitate înșelătoare. Doctorul care se ocupă de caz, Cériez, îi face cunoștință cu Ernest, iar de la aceasta, firul prieteniei se leagă firesc. Din grup fac parte Tonier, îndrăgostit de dna Wandeska, – dragostea sa fiind neîmpărtășită, și din cauza căreia va înnebuni aproape, aruncându-se în viciile alcoolului și drogurilor, cuplul Roger Torn și Cora, irlandeza Katy, Solange, cu care Emanuel va avea o relație și pe care o părăsește fără nicio explicație, alegând să se mute din sanatoriu la dna Tils, într-un loc izolat, între dune. Mai apar Quitonce, – un personaj deosebit cu care Emanuel leagă o prietenie strânsă, dar care moare în urma unei intervenții dificile,- și Isa, care are același destin, fiind un fel de echivalent feminin al celui dintâi. Impresionante sunt întâlnirile dintre cei doi și Emanuel. Înainte de a muri, Quitonce îi dă o bucată de os din corpul său, iar Isa îi oferă clipe de neuitat, de o sensibilitate naivă, dar autentică.

Descrierile cadrului medical, ale pacienților și ale bolilor nu au nimic naturalist în ele. Tonul este realist, încărcat însă de o melancolie romantică. Absurdul, confuzia, tristețea sau bucuria, iubirea, moartea- toate se întâmplă ca în viață. Bolnav sau nu, lucurile merg înainte, cu sau fără noi. Sanatoriul de la Berk pare a fi viața însăși, paradoxal, iar bolnavii adăpostiți și îngrijiți aici, suntem noi toți. Nu se face diferența între cei suferinzi și ceilalți. De fapt, suntem la fel, bolnavi, așteptându-ne sau sperând la vindecare- acesta pare să fie mesajul scriitorului. Cartea se termină cu plecarea lui Emanuel în Elveția, nu întru totul însănătoșit.

Citate:

”…dar apoi , când loviturile s-au întețit, n-am mai simțit nimic… Știi ce se numește în medicină țesut cicatrizat? Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri (…) Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat…Insensibile la frig…la cald…și la durere…Insensibile și învinețite de duritate. ” p. 236

”E imposibil  ca să se întâmple un lucru pe care îl aștepți cu prea multă nerăbdare (…) Intensitatea așteptării îl gonește ca un vârtej de ape care aruncă în afară toate obiectele ce cad în rotația lui…Până ce nu mă voi calma, nu se vor întoarce.” p. 273