Kate Morton, Fiica ceasornicarului

Editura Humanitas, Raftul Denisei,  București, 2019, 493p.

 

Poveste este structurată pe două planuri temporale: trecutul și prezentul.

Astfel se structurează pare să fie pe gustul multor autori contemporani. Întoarcerea în trecut, fără a putea renunța total la actualitate, este din ce în ce mai tentantă și mai ofertantă. Poveștile prezentului sunt ajutate de savoarea și de profunzimea trecutului. Și într-adevăr rețeta funcționează.

Există o parte frumoasă, aproape sentimentală, în alegerea acestei tehnici de scriere. Există și o parte care atrage atenția asupra unei anumite lejerități când vine vorba despre subiectele oferite de de cotidian. Parcă nu mai au aceeași consistență, același suflu, și atunci au nevoie de povestea trecutului. Astfel, trecutul are capacitatea de a debloca prezentul.

Așa se întâmplă în Fiica ceasornicarului scrisă de Kate Morton.

Pentru a confirma cele de mai sus chiar titlul în sine atrage atenția asupra elementului-cheie din roman. Povestea din trecut este cea care conferă trăirea autentică, cea care pune în evidență și potențează pe cea a Elodiei. Un martor din preznt al aceluiași timp de demult.

Nu este mai puțin adevărat că o dată ce deschide cartea, un cititor înfometat nu va putea renunța cu ușurință din a urmări intriga romanului. Va fi prins în piesele unui puzzle pe care se va simți tentat să-l construiască pe nerăsuflate.

Dovadă că îmbinarea celor două planuri funcționează așa cum a funcționat de exemplu și în romanul Un apartament la Paris, roman construit asemănător și care mi-a venit în minte încă de la primele pagini.

Textul funcționează ca un avertisment: puterea poeștii nu slăbește niciodată, indiferent de epocă, iar atunci când prezentul nu-și mai găsește vocea și identitatea, trecutul vine să-l încurajeze.

Vezi și Michelle Gable, Un apartament la Paris