A fost odată ca niciodată…nu, nu…nu așa. Nu așa se începe. Așa se începea cândva, demult, în poveștile cu zâne, feți-frumoși și zmei. Acum…se începe. Oare cum se începe? Cu…nu a fost odată ca niciodată? Ok. Nu a fost odată ca niciodată un băiat ca Iani. Știu…puțin cam exagerat, nu? Mmm…și totuși.

Nu a fost odată ca niciodată un băiat pe nume Iani. Încă de la început, nașterea sa bizară anunța un parcurs încă și mai bizar. Dar să nu sărim repede prea departe. Să începem cu începutul. Iani s-a ascuns mult timp de privirea și auzul adulților care îl așteptau cu atâta nerăbdare. S-a ascuns atât de bine, încât doctori, asistente, bunici, tata, pierduseră orice speranță că acesta ar mai fi în viață în burtica lui mami. Înăuntru se vedea un gol negricios, iar de auzit, cu toții auzeau o singură bătaie a inimii. Doar singura, mami, știa. Îl simțea pe Iani viu, îl simțea și-l auzea în fiecare zi și în fiecare noapte. Plină de credință și de nerăbdare, îl aștepta să-l strângă în brațe, să-i zâmbească și să-i ofere toată iubirea din lume. Doar pentru el, pentru micuțul fără chip și fără glas.