Am călătorit mult ca să ajung aici. Și, în primă instanță, m-am simțit vinovată că am ajuns. O femeie înțeleaptă, care nu mai este azi printre noi, mi-a spus la un moment dat să nu-mi fac griji, pentru că în final devenim ceea ce suntem. Eu am negat la început, m-am zbătut, fiindu-mi greu să recunosc faptul că schimbarea a venit în timp, prin prisma a tot ceea ce am trăit. Să accept mi se pare și acum unul dintre cele mai grele lucruri de realizat. Și acum mi-a fost greu să accept, doar că zbaterea a fost mai ușoară și de mai scurtă durată.

Am înțeles că nu mai am energia necesară, și puțin câte puțin, am conștientizat că nu merită sau că nu merit, același lucru, în fond. Nu am mai găsit răspuns viabil la întrebarea de ce? Mulți tineri mă întreabă cum să facă să ajungă la acceptare, la renunțarea sănătoasă, cum să renunțe la comportamente distructive.

Adevărul este că trebuie totul trăit, altfel e imposibil. Toate experiențele, toate stările, toate suferințele, eșecurile și dezamăgirile sunt necesare pentru creștere, pentru maturizare. Nu se pot arde etapele. Și nu există decât un timp subiectiv. Fiecare trece prin ceea ce trece în timpul și în ritmul său. Și oricât s-ar spune revino-ți, maturizează-te, crești, urechile nepregătite rămân tot surde.

Nu există rețetă. Există doar momentul în care spui suficient. E suficient. Pur și simplu te oprești, și tot ce-ți făceai, tot ce-ți îndurai corpului, minții, sufletului și spiritului tău,  îți este din ce în ce mai urât, mai străin și mai îndepărtat. Și vezi cu alți ochi totul în jurul tău. Descoperi frumusețea și binele unor lucruri care au fost mereu acolo, dar care n-au strigat, au rămas mute și răbdătoare, ca în sfârșit să le vezi și să începi cu adevărat să le apreciezi.